VOR

Nu regret nimic, tovarășe comandant. Așa îi spusese când ăla, sever și mustăcios, îl întrebase răspicat dacă regretă fapta.

Aici, întâmplările nu mai erau doar întâmplari, ci fuseseră botezate fapte. Spre deosebire de întâmplările care se întâmplă pur și simplu, faptele sunt comise. Iar comiterea lor se pedepesește, uneori pe drept iar câteodată pe nedrept.

Nu, nu regreta, deși fapta îl adusese aici acum șapte ani, ani care trecuseră la început greu, apoi pe nesimțite, iar de curând timpul începuse să treacă molcom, liniștit și împăcat, de parcă așa s-ar fi scurs el dintotdeauna. Ce să regrete, libertatea pierdută? Da, într-adevăr, așa simțise la început, în primele zile când descoperise că mersul și fuga nu se mai pot întâmpla decât în cerc, câteodată mai larg, când ieșea în curte, alteori mai strâmt, când era înăuntru.

Apoi, și fuga asta de care îi era dor se transformase într-un stereotip de păcălit mușchii gambelor, că lui îi plăcea să alerge mai mult pe vârfuri. Anapoda goană, dar folositoare mai ales atunci când faci asta pe furiș, pe tăcute, să nu te prinde vreun tovarăș că nu ești în pat în timpul orelor de odihnă.

Dar nu fuga devenită stereotipie de leu în cușcă îl scăpase de regrete și îi alinase scurgerea timpului. Ea era doar un accesoriu de visare. Descoperise că oboseala îi deschide mintea și îl ajută să retrăiască „pe uscat” plăcerea închipuirilor și fantasmelor ce îi însoțiseră numeroșii ani de beție. Și asta dintr-o simplă întâmplare.

Unu, doi, trei, patru, cinci și stânga-mprejur șiiii… unu, doi, trei, patru, cinci și stââânga-mprejur, șiiii…

Încăperea pe care o măsura cu piciorul avea circa patru metri pe care îi străbătea apăsat, repetitiv, din cinci pași mărunți, făcuți pe vârful degetelor. Ritmul care părea acompaniat de un metronom în prima jumătate de oră creștea, pe măsură ce picioarele îi oboseau. Și pe cât oboseau, pe atât mergea mai repede, și mai repede, până când numerele i se succedau în minte unul după altul fără pauză între litere, undoitreipatrucinci și iară undoitrei…

„Stânga-mprejurul” pe care îl rostea în minte când fruntea îi ajungea aproape de crăpătura peretelui cu ușa și apoi se învârtea și o pornea iar în cinci pași către fereastră devenea, după o jumătate de oră, „și iară” apoi un monosilabic „șar” rostit în gând în mai puțin de o fracțiune de secundă, exact cât îi lua corpului deprins cu spațiul să se răsucească abil pe călcâie.

După „încălzire”, care dura cam o oră, cuvintele începeau să își piardă forma în gând, precum ticăitul ceasului care dispare la un moment dat din încăpere, deși el încă e prezent. Corpul lui, transformat în mecanism, continua să meargă milimetric pe traseul perete-perete, în timp ce mintea lui pronunța ceea ce fusese învățată: undoitreipatrucinci.

De șapte ani era aici, șapte ani pe care îi împărțise în bucăți de cinci secunde care deveniseră propria lui unitate de măsură a timpului. Propriul lui timp, care avea sens doar în acest spațiu. Pentru tovarășul comandant, acest timp era invizibil și imposibil de bănuit la percheziții. Era timpul lui, ce avea să îl însoțească mereu de atunci.

Propriul lui timp care se transformase într-un prezent exclusiv, fără viitor și fără trecut. Iar în acest prezent, alături de pași, începuseră să se prelingă furie, dezamăgire, tristețe, într-un târziu liniște și speranță.

Pe dinafară liniștit, calm, tăcut. Pe dinăuntru arzând.

Primul către care s-a dezlanțuit a fost Dumnezeu, cel căruia i se ruga în primele nopți spunându-i „unchiule”.

Aici nu plouă niciodată. Aici nu o să mă prindă niciodată grindina cu frații de mână.

De aici nu iese nimic, din universul ăsta dreptunghiular pe care l-am înglobat în țeasta mea rotundă. De aici nu ies nici zeflemeli, nici furia din spatele hulei mele, cred că nici rugăciunile nu mai ies pentru că nu mi-a răspuns nimeni din tavanul nemișcat dincolo de care știu că se află un cer, dincolo de care probabil se află un Dumnezeu tăcut.

Vreau să te uit, unchiule.

Îți scriu mesaje lungi, tu îmi dai seen și atât. Așa arată azi o rugăciune fără răspuns.

Doamne.

Dacă toți spun că ești bun și că înțelegi, de ce eu te simt rău și aspru? De ce simt că minți, că totul e o vrăjeală ieftină, o spoială aurie pe peretele meu alb din universul dreptunghiular? Arată-mi cum e iubirea aia a ta, altfel decât prin spațiul îngust dintre zăbrelele astea ruginite.

Tu nu m-ai iubit. I-ai iubit pe oameni, nu pe mine.

Lumea mea are colțuri și în fiecare din ele văd adevărul în întuneric. Tu ești o iluzie, de fapt. Cuvintele tale sunt iluzii. Puterea ta este o iluzie pe care ți-am hrănit-o, dreptcredinciosul de mine.

În încăperea mea dreptunghiulară nu mai există dumnezei ci numai o fereastră. O singură realitate cu cercevele din lemn, dincolo de ea mă uit la cer și știu că nu mai e, de fapt, nimic.

Mi-am dat seama de asta exact când aș fi avut nevoie să exiști și să înțelegi. Păcat, unchiule, că ești o umbră. Ce frumos și bun ai fi fost.

Pictură de: Francesco Clemente, 1983, ulei pe pânză

Unchiule, știi ce îmi doresc eu cel mai mult și mai mult să fac cu oamenii tăi? Să-i privesc în ochi pe fraieri.

Să le zic ‘vă muma-n cur cu libertatea voastră pe care vă pișați, că nu știți ce altceva să faceți cu ea. Dar să le zic asta elegant, frumos, fără să-mi mișc buzele și fără să iasă vreo vorbă pe buzele mele. Ei să se uite în ochii mei, eu în ochii lor și deodată să simtă că le fut muma-n cur, lor și iluziilor de libertate, lor și speranțelor spoite, lor și dezechilibrelor chimice pe care le numesc sentimente profunde.

Asta îmi doresc, să îi fac din priviri pe fraieri.

Iar eu sunt cel mai fraier dintre ei pentru că de abia acum, de abia aici am înțeles asta.

Da-mi o oglindă, tovarășe comandant! Să mă uit în ea așa cum m-aș uita în ochii oamenilor, să văd cum arată cel care mă privește din oglindirea aia strâmbă. De acum înainte eu nu mai am nume, sunt o iluzie care trăiește doar în lumea mea cu opt colțuri. Pentru ceilalți nu mai exist. Mi se spune „Strâmbu”.

Nu regret nimic, tovarășe comandant, mă regret pe mine. Regret doar că am avut un trecut încărcat cu credință, cu iluzii și speranțe. Îmi pare rău că am crezut demult că există un alt suflet pe pământul ăsta care să înțeleagă ce simt. Îmi pare rău că unchiul nu m-a tras de mânecă când am avut nevoie de o vorbă bună, că nu mi-a trimis pe nimeni în cale să îmi zică și mie ay, brata, of, frate, știu cum e. Nu a fost nimeni lângă, iar câinele bătut se teme de oameni apoi mușcă pe la spate. Îi face pe fraieri și fuge.

Am furat nu pentru că nu aveam, ci pentru că cei care aveau mi se păreau urâți. Nu meritau să aibă, am știut asta în mine. Mă uitam la ei și îmi imaginam cum îmi scot lama din buzunar și le vărs sângele.

Dacă Dumnezeu este în mine, unchiule, de ce simțeam cum îmi fierbe inima atunci de plăcere? De unde vine răul ăsta în om, care îl face nu neapărat să înjunghie, nu neapărat să tâlhărească, ci mai ales îl face să se cutremure de voluptatea uciderii?

Mă rog, în cazul meu nu a fost ucidere, ci tentativă de omor, așa numesc barosanii fapta asta. Eu îi spun simplu: am vrut să bag cuțitul în fraier pentru că nu îl suportam. Nu vă suport pe niciunul.

A fost în suflet dintotdeauna sămânța asta neagră sau a ajuns aici în inimă la un moment dat în viața mea? Și dacă da, cine a adus-o? Cum?

Am lovit un câine mai demult. Am plâns după aceea. Eu cine sunt? Cel ce a plâns atunci sau cel care nu regretă că a înjunghiat un om?

Aduceți-mi o oglindă în cameră, vreau să mă văd.

Și aruncați scrisorile astea de aici, nu vreau să le văd, nu mă interesează ce îmi spun alții, eu nu mai am pe nimeni pentru că eu nu mai exist. Cel cărora le sunt destinate a murit. Ai auzit? Eu nu mai sunt. Eu sunt Strâmbu, nu știu pe cine cauți tu.