Într-un final, după trei ani (august 2007 – iulie 2010), vreme în care eu şi Fiscul ne-am jucat de-a hoţul şi vardiştii, le-a venit celor de la ANAF mintea de pe urmă şi mi-au pus poprire pe cont. Am jucat frumos şi am pierdut cu fruntea sus, ca Dinamo în cupele europene. Spun că m-am jucat pentru că datoria mea către bugetul de stat nu e mare – sunt vreo 3.000 de euro în total. Nu e problemă, că o plătesc lunile astea, până în toamnă când plec. Dar vă împărtăşesc o metodă simplă prin care mai puteţi încasa bani după ce vi s-a pus poprire pe cont, cel puţin pentru o perioadă. Deschideţi un alt cont, daţi facturile calup şi retrageţi banii cât mai repede, cineva m-a sfătuit în maxim două săptămâni.

Procedura costă în jur de 50 de lei şi durează o jumătate de oră. Aveţi nevoie de actele firmei (certificatul de înregistrare, hotărârea judecătorească, actele de identitate ale acţionarilor şi o hătărâre AGA care se face pe loc), plus un constatator de la ORC (costă 30 de lei). Deschiderea contului e vreo 15 lei, la care se mai adaugă vreo 20 dacă vreţi card.

După ce aţi deschis contul trimiteţi repede facturile cu noul IBAN către clienţi (modificaţi în programul de facturare, sau comandaţi tipizate, costă 15 lei un calup de 50 bucăţi autocopiative în trei exemplare, format A5).

Dacă citeşte cineva din ANAF: ştiu, îl veţi bloca şi pe acesta, dar până atunci retrag suficient cash cât să rezist lunile astea cât mai stau în ţară Carpathian Garden.

Cum m-am mânjit în politică, fără să fi apucat să intru

Dacă mai ţineţi minte, vă povesteam odiseea încercărilor mele repetate de a deveni membru într-un partid. Partid mare, din topul preferinţelor.

Ei bine, după ce m-am întors din concediu am mai făcut o încercare. Doar doar oi trage lozul câştigător. N-a fost să fie nici de data asta, iar eu încep să cred că toate ghinioanele or fi semne. Ajung iarăşi la sediul de sector unde depusesem în luna mai cererea de adeziune, trag de uşă, nimic. Mă o fi închis, mă întreb. Cum aşa, că doar e ora prânzului, nu e trecut de cinci. Dinăuntru iese un domn, deschide uşa şi mă întreabă ce doresc. Îi zic ce doresc, şi îmi răspunde un pic dezamăgit. A, îmi pare rău… reveniţi dumneavoastră mâine, tocmai ni s-a spart sediul şi este procuratura aici, ia probe.

Îmi cer scuze de deranj şi plec. Pe drum, observ că palma dreaptă era mânjită până la încheietură cu negreală. Pasămite procuratura dăduse cu prafuri din alea de căutat amprente, inclusiv pe mânerul uşii. Măcar de-ar fi pus şi ei un afiş din ăla, „proaspăt vopsit”.

Nici până în ziua de azi nu am reuşit să intru în sediu şi să port o discuţie cu cineva, măcar despre vreme dacă nu despre politică, şi uite că totuşi m-am murdărit.

Nu am avut niciodată mai mult de un ghiozdan mic, atunci când am plecat la mare, cu excepţia situaţiilor în care am plecat cu cortul. Dacă ai cazare asigurată din start şi nu ai nevoie de precauţia unui sac de dormit, nu ai nevoie să îţi foarte multe lucuri. În cazul de faţă, pentru mine nu foarte multe lucruri înseamnă cinci.

1. Laptopul (varianta de deplasare, sau micuţul cum îi spunem noi).
2. Un polartec.
3. Un prosop.
4. O pereche de sandale.
5. Un săpun şi un pachet de şerveţele.

Mă scuzaţi, dar asta este tot ce îmi iau în geantă, în afara hainelor de pe mine. Care haine de pe mine înseamnă un tricou sau cămaşă, pantaloni lungi care pot deveni scurţi prin procedeul suflecare pescărească, ghete de hike şi o pereche de şosete, plus eşarfă pe cap. A, şi bermude care vor deveni costum de baie. În buzunar mai am cardurile şi telefonul.

Credeţi că am uitat ceva?

Frequently Asked Questions (FAQ)

- Ai uitat o carte! Cum vei citi pe plajă?
Am o bibliotecă întreagă pe telefon, citesc rar pe hârtie. Şi nu prea citesc pe plajă :P

Ai o singură cămaşă??
Da, în fiecare seară o spăl înainte de culcare, se usucă până dimineaţă. Program de discotecă nu am, aşa că nu am nevoie de haine de schimb. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu bermudele şi şosetele.

Noaptea este frig, nu îngheţi?
Cu bocanci în picioare şi polartec, nu…

Nu îţi iei nimic de mâncare?
Ba da, din Mangalia. De ce să car mâncarea câteva sute de kilometri?

Nu ţi-ai luat table sau cărţi de joc, nu te vei plictisi?
Prefer un heroes3, pe laptop, de dragul vremurilor trecute. Dar nu mă voi plictisi, garantez.

Nu ţi-ai luat rogojină! Pe ce o să stai?
Pe nisip.

Dacă îţi speli hainele seara, în ce o dormi? Nu ai pijama?
Dorm fără. Dacă îmi e frig, mă învelesc cu prosopul sau polartecul. În cazul extrem în care cazarea nu include şi pături!

Întreb şi eu, curios, aşa o fi în toate partidele? Că nu ştiu, nu mi s-a mai întâmplat. Dar să vă povestesc.

Pe la jumătatea lui mai mă hotărăsc să rup pisica în două şi să fac una nefăcută. Într-un cor de exclamaţii vădind stupefacţie (vocile apropiaţilor), am anunţat că intru în politică, cu scopul declarat de a face ceva. Şi nu oriunde, ci într-una dintre cele trei mari formaţiuni politice din acest moment.

Motivul? Să fac treabă. Să învăţ de fapt ce înseamnă politica, iar apoi să încerc să devin unul din cei 15.000 de specialişti din vremea CDR-ului. Nu mă interesează funcţii, rămân acelaşi duşman declarat al sistemului bugetar şi nu aş accepta un post la vreun minister nici dacă mi-aţi da jdemii de euro pe lună şi m-aţi lega cu lanţuri de fotoliu. Scopul meu este să contribui, ca tehnician, la strategiile partidului respectiv în privinţa agriculturii.

Am intrat timid în sediul de partid, filiala de sector. În sediu, trei oameni. Un domn, o doamnă şi un al treilea domn pe care nu l-am văzut, dar a cărui voce am auzit-o dintr-o cameră alăturată, înjurând copios nişte cabluri. Nici acum nu ştiu dacă era politician, electrician sau politican electrician.

La vederea mea, doamna schiţează un gest de ruşine ducându-şi mâna la gură, şi îi face semn domnului care spurcase cablurile electrice că mai e cineva acolo. Îi zic că vreau să completez o adeziune. Primesc formularul şi îl completez la o masă. Sincer, după câte date am oferit acolo, eram convins că cineva mă va suna a doua zi. Aiurea. Dau formularul doamnei, doamna îmi zice să revin peste două săptămâni să îmi iau legitimaţia. Întreb dacă asta e tot, îmi zice că tot şi îmi face semnul acela muncitoresc, cu pumnul ridicat: Bine aţi venit!

Bine am venit, zic, şi ies. Mă întorc peste două săptămâni, nu mai era doamna, doar domnul. Îmi zice să revin peste alte două săptămâni, că se schimbă formatul de legitimaţii. No, bine, zic, mă sunaţi dumneavoastră când e, şi ajung negreşit.

Vă sun, spune convins domnul. Nu m-au mai sunat de atunci. Nici nu ştiu ce să cred. Sunt membru de partid deja? Sau doar pifan?

Aşa şi cu asigurarea. Pentru că 300 de case au fost distruse de ape, opt milioane de proprietari trebuie să cotizeze la asiguratori.

Ce contează că stai la Sinaia, plăteşti asigurare de inundaţii. Nu contează nici că eu stau în Colentina, musai plătesc asigurare de alunecări de teren.

Şi ştiţi ce? Nu contează nici măcar că am deja o asigurare! Va trebui să o plătesc şi pe aia obligatorie.

Sunt curios ce grangure din firmele de cămătărie legală a forţat apariţia acestei decizii.

De data asta voi pleca fără clienţi, dar cu nevastă. Nevasta nu ştie să înoate şi nu stă la soare. Eu înot, îmi place soarele dar nu îmi place să vegetez pe un şezlong mai mult de trei minute. Aşa că vă întreb, ce să fac la mare?

Dacă mă chinui puţin, îmi amintesc ce făceam acum vreo cinci-şase ani, atunci când am plecat în ultimul concediu. Mergeam mult. Dacă plecam chitit pe Vamă, erau şanse mari ca peste două zile să fiu găsit în Mamaia Sat. Şi invers.

De data asta nu voi avea cum să bat litoralul în lung şi în lat şi mă voi limita la un areal strâmt, cuprins între Vama Veche, Mangalia, Limanu şi Hagieni. Iată opţiunile mele.

1. Vreau să merg în rezervaţia de la Hagieni, să văd reptile şi să fac poze la plante.

2. Vineri, 16 iulie, vreau să intru în moscheea dintre Limanu şi Hagieni la rugăciunea de Jumu’ah. Tot pentru rugăciune vreau să ajung şi la geamia Esmahan Sultan din Mangalia.

3. Vreau să pescuiesc guvizi.

4. Vreau să merg la Peştera Limanu.

5. Vreau să citesc Nazim Hikmet.

Sunt deschis şi la alte propuneri!

Nu vreau să ajung neapărat în locurile frecventate de turişti. Vreau să locuiesc alături de oameni simpli, nu să vegetez în camere de hotel. Vreau să înţeleg sistemul lor de a face agricultură, acest domeniu care mă fascinează şi de pe urma căruia îmi câştig existenţa.

Călătoria nu ştiu cât va dura, va dura atât cât trebuie. Ştiu că implică şi câteva sacrificii, cum ar fi risipirea unei brume de economii şi separarea de familie.

În contextul ăsta am decis să renunţ la www.bioproduct.ro – primul proiect personal şi cel mai drag mie. Pe scurt, este vorba despre un site de conţinut de nişă, o nişă puţin reprezentată în online: casa şi grădina. Echipa este formată din trei oameni, în acest moment. Site-ul este bine cotat, PR4 şi un trafic de 40.000 unici/lunar.

Sunt sigur că anunţul va stârni interesul celor câţiva investitori în online, pentru că bioproduct.ro are aceleaşi caracteristici care i-au făcut pe aceştia să mai cheltuiască bani şi în trecut: este realizat cu pasiune, echipa rămâne în continuare să lucreze pe proiect, oamenii sunt pasionaţi de ceea ce fac.

Plecarea este programată pentru septembrie, între timp voi pune punct celor 14 (numărate în cap) proiecte în care sunt implicat.

PS: Am vorbit deja cu realizatorul unei emisiuni tv să fac un material prin ţările prin care voi umbla. Dacă vă interesează şi pe voi, încă am loc în agendă :)

PS2: Strâng comenzi pentru curmale, kebab, cămile, fesuri şi mirodenii :)

Ce aşteptări aveam eu atunci, la 18 ani? Păi, altele faţă de aşteptările adolescenţilor care tocmai au luat bacul. În acele zile visam să o iau pe EA de mână, să plec în alt oraş, să mă căsătoresc cu cea, să muncesc şi să fac o casă.

Eram convins că toată viaţa voi fi rocker, că mereu voi bea votcă, precum Nichita, că voi avea plete, că voi umbla prin munţi şi că va veni o zi când voi pleca pe mare, singur. A! Şi, eventual, aveam să intru la o facultate unde să studiez ADN-ul.

După 13 ani de atunci viaţa mi-a arătat că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. EA a plecat, dar cu altul de mână. Cu votca era să îmi iasă, dar Dumnezeu m-a oprit la timp. Prin munţi nu am mai avut timp să umblu şi, oricum, nu va mai fi niciodată la fel ca Atunci.

Pe mare nu am plecat încă. De fapt, nici nu mi-am făcut paşaport, nu am plecat nicăieri mai departe de Giurgiu.

La facultate am intrat şi am studiat ADN-ul atât de bine încât la inginerie genetică am avut cinci pe linie, şi asta pentru că ştiam să copiez. Poftim, doamna Petruţa Cornea, recunosc după zece ani că am copiat. Adevărul e că am făcut totul cu pasiune, dar am fost o loază.

Anul ăsta plec în Orientul Mijlociu, cel mai probabil în Liban. Nu ştiu dacă pe mare, dar pentru mine călătoria asta are aceeaşi valoare cu cea pe care o visam la 18 ani.

Pe cine NU afectează creşterea TVA-ului la 24%? Pe evazionişti. Pe cei care beneficiază de “pensii nesimţite”. Pe judecătorii care au declarat măsura reducerii pensiilor drept neconstituţională.

Ce pot eu să fac?

Eu, angajat, nu pot să fac nimic. Eventual să îmi mai iau un job.

Eu, firmă, ce pot să fac? Păi simplu: pensie nesimţită nu am, judecător nu sunt, nu mi-a rămas decât să devin evazionist, sau să continui să fiu unul, şi mai abitir ca până acum.

1. Adrian Păunescu a anunţat că suferă de o boală incurabilă, la începutul acestei săptămâni.

Vestea a venit ca o gură de oxigen pentru popor, care devenise sătul de înjurături la adresa lui Băsescu, Boc şi Udrea. Avea nevoie de sânge proaspăt. Aşa se face că, în spiritul toleranţei creştine, comentatorii şi unii gazetari au pornit hora bucuriei peste mormântul încă nesăpat al poetului.

Nu vreau să fiu înţeles greşit, sunt un om de dreapta. Comunismul a adus foarte mult rău în lume şi voi fi întotdeauna împotriva acestei ideologii, precum şi împotriva reprezentanţilor ei. Dar de aici până la a te bucura de necazul unui om, este cale foarte lungă.

Adrian Păunescu este comunist. Asta îl face mai puţin poet? Deloc. Este injust şi înjositor să arunci cu lături într-un om care plânge în momentul în care recită versuri. La fel cum pentru comuniştii de ieri şi de azi este incorect să îl ostracizeze pe Nicolae Paulescu, pentru că a fost legionar.

Adrian Păunescu nu merită, poate, elogii, aşa cum îi reproşează unii care îl acuză de grandomanie. Are însă dreptul la demnitate şi un pic de înţelegere.

Doinel Tronaru de la Adevărul a mers până într-acolo încât acuză întreaga mişcare folk de kitch, pentru că a preluat versurile lui Păunescu şi se revendică din Cenaclul Flacăra. Cert este că mare parte din popularitatea ca poet a lui Păunescu, pentru „masele largi populare”, se datorează preluării versurilor sale şi transpunerii lor, mai mult sau mai puţin reuşit, pe muzică de către aşanumiţii folkişti, majoritatea publicului fiind sensibilă la acest kitsch siropos, scrie Tronaru în ediţia de ieri a Adevărului. Biata Tatiana, s-ar răsuci în mormânt dacă ar auzi…

2. Dan Diaconescu, arestat şi acuzat de şantaj.

Nu sunt un telespectator al televiziunii poporului. De fapt, nu sunt telespectator deloc. Nu l-am apărat niciodată pe Dan Diaconescu, dar îl respect ca om care şi-a impus un stil, chiar dacă mă dezgustă acel stil. Din punctul meu de vedere, Diaconescu este un bun jurnalist şi un bun manager. Şi tabloidele fac jurnalism, chiar dacă produsul arată altfel şi se adresează unui anumit public.

Bun, nu îl apăr şi în lumea asta justiţia este singura în măsură să îl condamne. Dar mi se pare curios modul în care a debutat ancheta şi felul în care a fost arestat. Nu cunosc amănunte din culisele cazului, dar sunt convins că interesele sunt mari şi există similitudini cu precedentul caz Becali: un om cu influenţă este arestat pe un caz minor.

Aşa a considerat justiţia, că Becali şi Diaconescu trebuie să fie întemniţaţi că reprezintă pericol public. Însă aceeaşi justiţie consideră că oameni care au omorât din culpă nu sunt pericol public, şi sunt judecaţi în libertate! Ce încredere să ai într-o justiţie care cântăreşte cu ocaua dublă?

Altfel, e uşor să faci mişto că l-au arestat pe maestrul de ceremonii de la televiziunea poporului, fără să vezi niţel mai departe, că problemele sunt mai mari, de fapt.

3. Atacul israelian asupra flotilei care transporta ajutoare în Gaza.

Subiectul este vast, pe măsura istoriei conflictului palestinian. Eu am condamnat acest atac şi mă declar un susţinător al refugiaţilor palestinieni. Pentru acest delict am fost catalogat drept apărător al terorismului, fapt ce dovedeşte cât de uşor poate fi manipulată această entitate fluidă numită opinie publică.

Acestea sunt cele trei mari subiecte pe care le privesc diferit de restul lumii. Îmi asum aceste puncte de vedere şi, dacă doriţi, le pot argumenta mai consistent zilele următoare.

Manifestatia a avut loc la intrarea în Parcul Carol din Bucureşti, însă din păcate niciun reprezentant al presei nu a fost prezent. În loc de ziarişti care să transmită lumii întregi vocea comunităţii musulmane din România şi a iubitorilor de pace şi dreptate, au apărut numeroşi jandarmi gata să intervină în caz că spiritul protestatarilor s-ar fi incins.

Comunitatea musulmană a protestat paşnic, prin sloganuri, rugi şi versete din Coran care vorbeau despre gravitatea uciderii unui suflet nevinovat si tacerea in fata nedreptatii.

La sfârşitul lunii mai o flota internaţională care transporta ajutoare umanitare în Fâşia Gaza a fost atacată de un comando israelian. Atacul a stârnit o reacţie dură din partea comunităţii internaţionale.

Detalii despre protestul de astăzi, prin amabilitatea Asociaţiei Surori Musulmane